Sincera sa fiu nu am idee daca postez unde trebuie dar cum de la mine nu o sa cititi articole despre sex (pentru ca am trecut de mult de faza cu "ah, cat de palpitant, hai sa va explic cum se face un bj" si mi se pare un subiect personal. Plus ca experienta mea in industria adult m-a invatat ca e mai important sa taci si sa faci decat sa faci gargara aiurea), mai jos gasiti un alt articol legat atat de drgostea venita din partea celor din jur cat si dragostea fata de propria persoana.
Fostul meu blog era un blog dedicat femeilor, asa ca, evident, articolul este dedicat tot lor. Cunoasteti persoane care s-ar incadra in categoria descrisa in articol?
"Nu conteaza cum arati, conteaza ce ai in interior"...
Nu, zau. Ok, inainte sa imi sara cineva in cap, oricat de spirituala, empatica, sensibila si simtitoare as fi, o sa va explic de ce nu pot fi de acord cu afirmatia din titlu.
Ne place sa ne plangem. Hai sa recunoastem. Eu recunosc. Ma plang mult, de multe ori fara sa fie cazul, dar ma simt eu mai bine auzindu-mi nemultumirile. Ca parca daca le zic cu voce tare fara sa fac ceva rezolv vreun rahat.
Dar sa revenim.
Noi, femeile, ne plangem foarte mult in legatura cu orice: ca ne-am ingrasat, ca ne sta prost parul, ca avem par prea lins sau prea cret, ca am ars mancarea, ca nu avem cu ce sa ne imbracam cu dulapurile pline, ca o colega la munca sau la scoala a zis/facut cutare, ca avem un defect fizic pe care numai noi il vedem, ca nu ne ajung banii, ca ne dor toate cele, ca nu suntem iubite, ca nu suntem respecate, ca nu suntem apreciate la adevarata valoare etc.
Dupa ce ne plangem de rupem norma, ajungem la concluzia ca suntem praf si vrem ca cineva (daca se poate toata lumea) sa ne iubeasca pentru cine suntem noi.
Pentru personalitatea noastra, pentru modul in care ne scarpinam in cap dimineata, pentru talentele nedescoperite inca, in general pentru cat de minunate suntem, dar nimeni n-a bagat inca de seama (sau daca a facut-o cineva, nu-i suficient).
In principiu vrem ca lumea sa ne placa pentru ca suntem noi, baietii (sau fetele, nu poti sti niciodata) sa se indragosteasca de atitudinea si adorabila noastra personalitate si lumea sa nu mai fie atat de superficiala si sa priveasca dincolo de aparente.
Presupunand ca nu am trai intr-o societate de consum, ca imaginea nu ar conta atat de mult si... ma opresc aici pentru ca imaginea a contat intotdeauna.
Imaginea a contat si acum sute de ani cand parintii aranjau casatoriile copiilor si acestia se gandeau "oare e frumos/oasa? oare o sa-mi placa? oare arata bine?".
Imaginea conta si cand omul a coborat din copac (sau ce teorie te face pe tine sa te simti bine) si isi alegea perechea in functie de latimea soldurilor si in functie de cat de simetrice erau trasaturile partenerului, criterii care indicau fertilitatea, respectiv sanatatea individului, instinctul indemnand partenerii sa se gandeasca la succesul reproducerii si la sansele de supravietuire ale viitorilor copii.
Imaginea conteaza si acum si creierul nostru percepe (mergand pe aceleasi considerente) o persoana cu trasaturi simetrice ca fiind sanatoasa/atractiva si una cu trasaturi asimetrice ca fiind bolnava sau respingatoare/neatractiva.
Nimeni, dar nimeni, nu o sa se indragosteasca de personalitatea ta la prima vedere. Pentru ca d'aia e "vedere" si nu "ascultare".
Prima impresie a fost, este si va fi intotdeauna vizuala.
La partea asta vizuala contribuie mai multi factori: felul in care arati, modul in care mergi, postura, modul in care gesticulezi (daca e cazul).
In afara de look care tine de alegerea ta (de a te imbraca, coafa, machia etc), tipul tau de personalitate se va reflecta in postura. Tii umerii drepti? Stai cocosata? Ai spatele drept? Privesti in jos? Eviti contactul vizual? Ai ticuri de care nu esti constienta?
Toate aceste intrebari si multe altele determina postura ta si modul in care te percep ceilalti.
Daca postura ta este una agresiva, timida, seducatoare, feminina, neindemanatica, lejera etc. asa te vor percepe si cei din jur.
Daca nu te ajuta nici fata (ca pe mine) si cand esti serioasa ai o moaca de parca ai bate pe cineva, ce zici, persoana din fata ta o sa vrea sa vada dincolo de aparente sau o sa zica "las-o-n colo merg mai departe ca poate-mi trage una".
Sau poate fata ta emana atata timiditate incat pari inabordabila, inchisa in propria persoana, atat de timida incat ceilalti nu se obosesc sa sparga zidul, ar fi prea mult efort si prea mare deranjul.
Exemplele pot continua.
Asadar, inainte sa va mai plangeti de faptul ca lumea nu va iubeste, nu va intelege si nu se apropie de voi atat de mult pe cat ati dori, invatati sa va iubiti voi pe voi insiva.
Cand ai ajuns la concluzia ca te iubesti, uita-te in oglinda si verifica-ti postura. Ti se pare ca esti o persoana abordabila? Daca tu te-ai vedea pentru prima oara ai vrea sa fii prietena cu tine? Meriti efortul? Ai fi curioasa sa vezi ce minunatie de fiinta se ascunde sub acel make-up?
Da, conteaza ce ai in interior. Pacat ca nu interiorul e la suprafata. Sau poate e mai bine asa. E mai frumos sa vezi unghii false, gene false, sani falsi, par fals si alte lucruri false pe care le mai expunem, ca mai apoi sa descoperi, in cel mai fericit caz, ca in interior nu e totul atat de fals si inca mai exista o speranta.